| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestităde Gabriel CHIFULocuințe cu chirie Toată viața am stat cu chirie. Întâi, la calafat, în două camere, la doamna stănescu. Acolo m-am născut. În martie 54, ce iarnă de pomină, zăpada trecea de acoperișuri, dunărea înghețase și lupii, se zice, intraseră în oraș. Apoi ne-am mutat la o babă, pe aceeași stradă: toată locuința era compusă dintr-o singură cameră uriașă, care era atât de friguroasă, încât îngheța ceaiul fierbinte din cană. De aici, ai mei au găsit ceva mai acătării: trei camere-vagon cu verandă și bucătărie în curte, la familia duțulescu. Când bătea vântul mai tare aveam sentimentul că doboară pereții firavi și pe noi, adică pe mama, pe tata, pe fratele meu și pe mine, ne ia cu el, ne ridică, ne duce în ținuturi senine, din înalt, binecuvântate. La paișpe ani, mi-am urmat familia în băilești, la bloc: într-un apartament cu două camere, unde s-a întâmplat nenorocirea, a pierit mama, arsă. Tata și cu mine am schimbat locuința, să uităm - tot la bloc, în trei camere. Aici am început să scriu și am avut prima iubită, vara, în vacanță. În timpul școlii, eram la craiova, la liceu, am stat câteva luni la internat, m-am îmbolnăvit, apoi la o zgripțuroaică, iar m-am îmbolnăvit și de aici mi-am luat tălpășița - tot în gazdă; nu știu cum, dar de data asta am avut noroc, am nimerit la doi îngeri cărunți care în viața lor pământească răspundeau la numele ostrovski și erau polonezi refugiați din cernăuți. Mi-a fost atât de bine la ei că n-am mai plecat până nu m-am însurat: atunci m-am dus la casa mea, adică la dana. O casă frumoasă, casa familiei sale, dar naționalizată, ocupam o parte din etaj și plăteam chirie la stat. Acolo s-au născut andrei, alexandru. După 90, am recuperat casa, cu ce chin, câte mizerii... (A, era să uit, între timp am mai locuit pe la unul și altul, în bucurești și la petroșani, terminasem facultatea și acolo primisem repartiție.) De curând, s-a întâmplat să fiu silit să schimb iar orașul și casa. Acum locuiesc la bucurești, bineînțeles, tot cu chirie, într-o garsonieră atât de strâmtă încât, zău, nu prea încap în ea, mai ales în diminețile când sunt fericit și îmi cresc din umeri un fel de aripi, iar sufletul și el sporește, îmi iese din piept, se înalță ca planta din sămânța de muștar... De aceea am luat credit de la bancă, m-am împrumutat în dreapta și-n stânga și am contractat, în fine, și eu o locuință a mea. Însă termenul a trecut, constructorii întârzie și blocul cu pricina nu e gata. Mă-ntreb, va fi gata vreodată? O să-mi stric eu tocmai acum, la cincizeci și trei de ani, regula de care-am ascultat toată viața, n-o să mai fiu chiriaș? Nu cred. Mă prinde totuși rolul ăsta: în fond, viața mea cam așa se rezumă - un popas provizoriu, mai multe locuințe așa și așa, ceva lumină, ceva iubire, spaime, suferință, atâtea greșeli, toate luate de mine cu chirie Acum-acum, contractul o să expire. Acum-acum, vântul acela visat în copilărie o să mă ducă, totuși, cu el. Iar aripile, dacă într-adevăr îmi apar din umeri cum mă laud, o să bată fâl-fâl, și o să mă ridic. O să mă ridic și o să mă îndrept spre cer sau în altă parte, cine știe. Oricum, în văzduh e aglomerație, nu glumă și precis am să mă rătăcesc, ca pe străzile din kunming, din toronto, din londra. Familia popescu din calafat Erau vecinii noștri. Pe doamna popescu n-o mai țin minte. Chiar și chipul său mi s-a șters din memorie. E ca o umbră. Domnul popescu era un bărbat voinic, cu o mustață ca a lui charlie chaplin, încărunțită. Lucra pe undeva ca mărunt funcționar. Ai mei spuneau despre el, vorbind seara în casă pe șoptite, că fusese maior de armată, dar îl dăduseră afară. Acum el, om în toată firea, bine clădit, pășea tiptil, abia atingând pământul (semăna cu un șoricel imens, mă făcea să și râd când îl vedeam!...), pășea astfel de teamă să nu atragă atenția, să nu supere pe careva și s-o pățească. Dan, băiatul lor, era prieten cu cristi, fratele meu (ei liceeni, eu în clasa întâi). Înalt și blajin, era bun cu mine. Îmi amintesc râsul lui: un râs limpede, puternic și curat, din acela care ține lumea. Monica, sora lui, locuia la timișoara (studentă sau desenatoare tehnică, nu mai știu...). Venea când și când acasă, la calafat. Frumusețea ei îmi crea amețeli. Când pășea pe stradă, trupul său făcea aerul să vibreze într-un fel nemaiîntâlnit, muzical. Mergeam în urma ei și ascultam melodiile lăsate de trupul său, le ascultam ca la radio. De fapt, ca la difuzor, n-aveam aparat de radio pe vremea aia. De la familia asta mi-a rămas mie gustul raiului pe pământ, sub două chipuri. Întâi: aveau în curte un cireș și îmi dădeau voie să urc în el. Ce fructe fără seamăn: uriașe, de un roșu brun, pietroase, dulci, cărnoase. Mereu după aceea aveam să-mi zic: merită să te naști ca să guști asemenea cireșe! Și doi: tot ei aveau casa plină de cărți - în camere, dar și în beci, în pod, cărți peste cărți, cu poze răpitoare sau numai cu litere minunat rotunjite, păstrând în ele poveștile ca pe niște comori. Întorceam paginile fermecat și cred că mi-a încolțit în cap gândul, cu mult timp înainte de a-l citi pe borges, că paradisul poate arăta așa. Sfârșitul anilor 50, începutul anilor 60 La calafat, de 1 mai, de 23 august, de 7 noiembrie, de 30 decembrie, se scoteau în stradă fotografiile împodobite ale tovarășilor. Noi ne zgâiam la ele intimidați de admirație: „Sunt oameni tarimari, dacă au ajuns ei să conducă țara!” ziceam și ne alegeam fiecare câte un nume. Cel mai râvnit era gheorghe gheorghiu-dej, eu nu-l apucam niciodată, revenea de drept lui biță, șeful nostru. Mie îmi pica mai totdeauna chivu stoica, și datorită potrivelii: chivu, chifu. Apoi ne băteam cu paloșele noastre cioplite din lemn de brad, să vedem cine dintre tovarăși învinge... Când oboseam, ne jucam de-a „Ce e tatăl tău?”. La concursul ăsta cel mai bine ieșea mircea, tatăl lui era maistru la depoul cfr. Nici cornel nu stătea rău: taică-său lucrase la partid, iar acum era director la uzina electrică. Până și mitică, grasu, se clasa mai bine: el măcar n-avea tată, era copil din flori. Biță nu stătea grozav, tatăl lui era pensionar, dar la el nu se punea, era cel mai mare, ne impunea respect. Oricum, de departe, cel mai rău cădeam eu: „Avocat”, spuneam cu jumătate de gură. „Ăăă, avocat!!...”, unii mă îngânau, alții râdeau de mine de-a dreptul, iar eu abia îmi țineam lacrimile. O, cât mi-aș fi dorit să am și eu un tată în rândul lumii, milițian, sau șofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto. În școala primară, am avut cinstea să fiu coleg de clasă cu marian, băiatul tovarășului mirea, președintele sfatului popular. A fost una dintre cele mai grozave întâmplări din viața mea de atunci. Uneori mă chema și la el acasă, îl ajutam la teme. Uneori mă lăsa și să privesc la televizor, avea televizor, adus din uniunea sovietică, un televizor la care se prindeau cu purici bulgarii. Uneori tovarășul mirea însuși chiar îmi răspundea la salut, mormăind. De la începutul anului se știa că premiul întâi o să-l ia marian. Lupta se dădea între noi, ceilalți, să dovedim că e ceva de capul nostru, cât despre el - era de la sine înțeles că e deasupra tuturor. De 7 noiembrie a venit la noi în școală o tovarășă (soțul ei lucra la raion sau chiar ea lucra la raion, nu sunt sigur...). Fusese la moscova și ne-a povestit ce minunății văzuse acolo: trenurile umblă pe sub pământ, opresc în gări ca niște palate de marmură roșiatică, iar scările merg singure, te duc în sus și în jos ca în basme. O ascultam cu urechile pâlnie și o credeam: ideea era că la moscova ajunseseră în comunism, unde curg râuri de lapte și miere. Ardeam de nerăbdare, visam noaptea și visam ziua, cu ochii deschiși, clipa când o să ajungem și noi acolo. Eram curioși să aflăm dacă acolo oamenii mai mor sau nu, probabil că nu. Îngerul Există un dublu al meu: cineva exact cu mutra mea, dar care are aripi. E îngerul meu personal. Stă mereu în preajma mea ca o umbră și mă păzește, e legat de mine cu niște fire, mă conduce cu ele, veghind să nu fac vreo boacănă, să nu pățesc ceva. Deobicei e invizibil, dar mie mi s-a arătat în felurite împrejurări, parcă din neatenție, însă e limpede că așa a dorit el. Prima oară l-am văzut când aveam vreo paisprezece ani, l-am zărit în oglindă, în spatele meu. M-au impresionat aripile, nu albe, cum m-aș fi așteptat, ci cenușii-argintii, ca de vultur, și prea mari, m-am mirat cum de nu se încurcă în ele. M-a izbit și faptul că avea chiar fața mea și, încurajat de zâmbetul lui prietenos, m-am întors să-i vorbesc. Bineînțeles, a dispărut ca și cum n-ar fi fost. Din ziua aceea nu mă mai înșel: știu sigur că e acolo, în spatele meu sau deasupra mea, căutând s-o scoată la capăt cu mine. Cu timpul, m-am dumirit că, de fapt, firele lui nu sunt chiar fire: adică, de cele mai multe ori izbutește să îndepărteze de mine primejdiile, m-ajută și altfel, îmi șoptește la ureche propoziții întregi care mie n-ar avea cum să-mi treacă prin minte, dar nu poate orice. De pildă, nu poate să mă tragă de mânecă să nu fac ceea ce fac. Am mai priceput și altceva, nu tocmai simplu: că e obligat el, dublul meu, să treacă întocmai prin situațiile prin care trec eu - ăsta e jobul lui, așa funcționează! Și atunci, mi-e atât de penibil să-l chinui, să-l pun să mintă, să-l pun să se-mbete, să-nșele, să se noroiască. Fir-ar să fie, se pare că nu la el, ci la mine sunt firele, și-l târăsc după mine pe unde vrei și pe unde nu vrei. Cred c-a obosit de mine, cred că îi e lehamite de mine și o să mă părăsească – chiar și răbdarea lui îngerească trebuie să aibă un sfârșit, nu? Ei bine, pe diferite căi, el îmi dă de înțeles că nu, n-o să mă părăsească, o să meargă până la capăt. Chiar așa? Și după aceea, când eu n-o să mai fiu, ce-o să facă? îl iscodesc. La întrebarea asta niciodată nu primesc răspuns, dacă n-ar fi invizibil aș vedea că totdeauna ridică din umeri. |